Azi am plutit pe apa. Am stat in apa ca in copilarie. Ma tot gandesc ca paradisul e o chestiune atat de subiectiva care tine mai degraba de o increngatura psihanalitica a fiecaruia dintre noi decat de vreun concept bine determinat. Marea e absoluta si paradisiaca. Necrutatoare, s-ar grabi sa spuna unii. Fascinanta, altii. Cate valuri, atatea definitii. Cert este ca de la vladica la opinca marea exercita asupra noastra, a tuturor, un tip de fascinatie indescriptibil. Si asta aproape ca nu e comentabil. Poate ca doar in fata marii si in celula unei inchisori ajungi sa-ti pui cele mai profunde intrebari, sa cauti cele mai intortocheate raspunsuri. Am plutit pe mare azi si probabil ca se va gasi vreun tabloid care sa minimalizeze ceea ce simt cu vreun titlu vulgar, un comentariu penibil si un copy paste cu mentionarea blogului (nicidecum vreun link), dar eu va impartasesc voua, celor care veniti pe aici, sentimentul asta ca absolutul se gaseste in mare. Ma bantuie un paradox: fascinat de nesfarsit, omul face tot posibilul sa-l limiteze si sa-i aplice constrangeri. Nu exista forma mai mare si paralizanta de frica.
P.S. Vinetele cu marar mi-au reinnodat sirul amintirilor din copilarie. E fermecator si dureros in acelasi timp. Localnicii privesc zmeele noastre cu un zambet pisicher, curiozitate si condescendenta. Turcii de pe insula asta sunt cinstiti si puri. N-au sentimentul grecilor, acela ca totul li se cuvine (Of, Grecia, Grecia). Hagi ramane cartea noastra de vizita. I-am batut la fotbal pe kiterii turci cu 5-4. Nu ne-au dat berea ca vor revansa. Sunt draguti, dar joaca agresiv. Calamarii la gratar sunt dulci, iar shaworma n-are nicio legatura cu ce mancam in Romania. Mujahedinul continua sa ma trezeasca la ora cinci ca spulberandu-mi visele in diverse colturi ale creierilor si camerei mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu